AUR pregătește o moțiune simplă împotriva ministrului Finanțelor pe tema deficitului bugetar. Petrișor Peiu: „Vrem să aflăm adevărul”
Aș pune tăcerea, reflecția la început de articol. Enescu jupuit de viu e primul film artistic de lung metraj, despre marele compozitor George Enescu. M-am gândit mult cum să alcătuiesc acest articol. Nu am un răspuns. Cuvintele pot fi sărace în ceea ce este filmul Enescu jupuit de viu, în descrierea a ceea ce a fost vizionarea filmului despre viața, iubirea și creația unui mare geniu. Las inima să scrie…În seara zilei de 15 februarie 2025, a avut loc la Cinema Florin Piersic din Cluj Napoca, proiecția specială a primului film românesc, despre marele compozitor George Enescu, Enescu jupuit de viu, în regia lui Toma Enache, prezent în sală, spre bucuria tuturor și avându-i în rolurile principale pe Mircea Dragoman, actor al Teatrului Evreiesc de Stat București, interpretându-l pe George Enescu și Theodora Sandu, în rolul Prințesei Maruca.
Filmul face parte din Turneul Național Enescu 70 și a rulat deja în toată țara, cu 52 de premiere de gală și 25.000 de spectatori, numai în 2024, obținând până acum, nu mai puțin de 40 de premii și 10 nominalizări naționale și internaționale, care atestă frumusețea și forța unicului film despre un geniu al nostru, al românilor, George Enescu.
Povestea de dragoste extraordinară care depășește granițele efemerului, a dus la creația Marii Opere, Oedipe, pe care Enescu și-a dorit-o atât de mult și care a fost dedicată Prințesei Maruca și iubirii pentru ea. Cred că filmul surprinde minunat momentele unice de creație, plecările compozitorului într-o altă dimensiune, în acele momente, dragostea infinită pentru muzică și pentru bagheta de dirijor, care arătă un altfel de patriotism. Unul născut din iubire pentru Artă și frumos. „Mi-am slujit țara cu pana, vioara și bagheta”… avea să spună Enescu, în mai multe rânduri.
E clar că frumusețea Prințesei Maruca l-a vrăjit de când a văzut-o întâia oară și din dragostea nemărginită pentru ea, s-a născut copilul său, opera sa dragă, Oedipe. Ochii infinit de albaștri ai actorului care a interpretat magistral rolul lui Enescu, ridicați mereu spre cer, în momentul creării unei opere de o rară frumusețe, te poartă înalt de tot… acolo unde nemurirea scrie poveste.
Prințesa Maruca Cantacuzino, cu gingășia, farmecul și feminitatea ei incredibile, l-a cucerit pe Enescu care a iubit-o nespus, în opinia mea chiar mai mult decât a făcut-o ea, reușind de-a lungul anilor, opera Oedipe fiind scrisă în 20 de ani, să trăiască cu cele două, foarte mari iubiri. Muzica și ea, femeia care l-a inspirat atât de mult și pe care nu a abandonat-o niciodată.
O semnătură, o operă și o viață dedicată iubirii pentru muzică și Maruca, prințesa sa, a unui artist fără pereche în lume, cel mai mare compozitor român, care renaște cu acest film românesc, realizat extraordinar, cu filmări în puncte istorice ale țării și nu numai, cu costume de epocă extraordinare și o limbă română, la care personal țin enorm, fac din acest film, Enescu jupuit de viu, o bijuterie rară, pe scena filmului românesc, o declarație de dragoste, adusă artei și muzicii nemuritoare a valorilor românești autentice, în fața cărora, mă plec, cu infinită admirație și aleasă prețuire.
Filmul a avut o pleiadă de actori minunați, precum Cezara Dafinescu sau Manuela Hărăbor, Adrian Titieni, Cristian Șofron, Kira Hagi… și costume incredibile, făcând din Enescu un lord, iar rochiile domnițelor din voaluri, dantele și motive populare plus perlele nelipsite, erau cu adevărat spectaculoase. Adăugând sălile de operă și teatru, decorurile și mașinile epocii, avem tabloul unei epoci pline de farmec, frumusețe și iubire pentru muzică, uneori de cameră.
Și pentru că nu se putea altfel, la ieșirea din sală, am stat de vorbă cu regizorul filmului, Toma Enache, o bucurie de om, un profesionist adevărat, care a stat de vorbă cu spectatorii și a detaliat despre film, la cererea lor. Regizorul filmului va reveni la Cluj-Napoca, pentru a prezenta din nou filmul Enescu jupuit de viu, pe 31 martie 2025, la ora 19:00, la Opera Națională Română.
Gândurile m-au dus în urmă cu câteva zile, când printr-un joc al sorții, porneam la drum spre Sibiu, împreună cu Raluca Gheorghiu, actriță a Teatrului „Aureliu Manea” din Turda, spre a viziona piesa Franz Kafka „Scrisoare către tata”, jucată de nimeni altul, decât… Mircea Dragoman, în regia lui Cătălin Bocârnea, artiști desăvărșiți, pe care am avut onoarea să îi cunosc și iată, să îi revăd și pentru care mulțumesc cu prețuire, actriței Raluca Gheorghiu. Am adunat totul…
Seara s-a încheiat, însă emoția e încă vie. Cerul râde albastru. Inima cântă. Cred că artiștii sunt nemuritori și cumva mi-am dorit întotdeauna, să fie așa… la propriu. Îi iubesc. Iubesc lumea spectacolului, a frumuseții, a iubirii eterne, a Artei, care mă poartă pe culmi de visare. Căci, ce ar fi viața fără Artă? Fără muzică? Și cine altcineva putea înțelege Muzica, mai bine decât Enescu? Îmi răsună în minte… „Muzica este de două feluri: Muzică bună sau Muzică proastă”…
E deja după amiaza zilei următoare. Emoția e încă vie, pulsantă, acolo, în cea mai adâncă fibră a sufletului meu. Închid ochii și revăd pianul… pe care Enescu a vrut să îl mai atingă odată… înainte de… Această imagine doare. Adânc. Muzica însă se cuibărește din nou în suflet. Așa… Enescu e viu…
