O fotografie surprinsă recent într-o piață locală a devenit virală, expunând radiografia dureroasă a agriculturii românești: în timp ce căpșunile importate din Grecia se vând cu 24 de lei kilogramul, cele românești, aduse de la Satu Mare, ating prețul record de 35 de lei. Cum a ajuns un produs local, care nu parcurge mii de kilometri, să fie un lux comparativ cu cel de import?
La prima vedere, logica economică pare sfidată. Căpșuna de Grecia traversează trei granițe, consumă combustibil, plătește taxe de transport și logistică, și totuși ajunge la tarabă cu 11 lei mai ieftină decât „sora” ei din Satu Mare. Pentru consumatorul de rând, situația este aberantă. Pentru specialiști, este rezultatul unui sistem de producție românesc rămas captiv în trecut.
1. „Uriașul” grec vs. „Micul” producător din Satu Mare
Diferența de preț începe de la economia de scară. În Grecia, cultivarea căpșunilor este o industrie de export masivă, cu mii de hectare comasate și tehnologizate. Grecii produc „industrial”, ceea ce scade drastic costul de producție pe kilogram.
În schimb, bazinele legumicole din Satu Mare (precum Halmeu) sunt formate în mare parte din ferme de familie. Producția pe suprafețe mici, fără utilaje de ultimă generație, înseamnă o muncă manuală mult mai scumpă și un randament mai scăzut la hectar.
2. Capcana încălzirii: De ce ne costă soarele mai mult?
Grecia beneficiază de un avantaj climatic natural. Când în bazinul mediteranean este deja primăvară în toată regula, fermierii din Satu Mare încă se luptă cu temperaturile scăzute. Pentru a scoate căpșunile pe piață în aceeași perioadă cu grecii, producătorii români folosesc solarii încălzite.
„Fiecare grad Celsius în plus în solar se traduce în lei adăugați la prețul final. Dacă vrei căpșună românească în extrasezon, plătești de fapt factura la energie a fermierului,” explică analiștii agro-food.
3. Subvențiile: O luptă inegală
Fermierul grec este susținut masiv de stat și de fonduri europene direcționate strategic către export. În România, deși există programe de sprijin (precum Programul Tomata sau Căpșuna), birocrația și fragmentarea terenurilor fac ca ajutorul să ajungă greu sau să fie insuficient pentru a face produsul competitiv la raft.
4. Veriga lipsă: Unde sunt depozitele?
Aceasta este, poate, cea mai mare problemă a agriculturii noastre. Grecii au centre de colectare, sortare și frig. Ei pot livra cantități uriașe, calibrate perfect, către marile lanțuri de retail.
Producătorul din Satu Mare este, de cele mai multe ori, pe cont propriu. Neavând unde să depoziteze marfa pentru a regla fluxul de vânzare, el trebuie să își recupereze investiția rapid. Prețul de 35 de lei reflectă și riscul uriaș de pierdere: căpșuna românească, nefiind tratată pentru transport lung, se strică în 48 de ore.
5. Gustul, ultimul refugiu al patriotismului local
De ce totuși se vinde cea de 35 de lei? Pentru că este „altceva”. Căpșuna de import este adesea culeasă înainte de maturitate pentru a rezista transportului, având o textură lemnoasă și un conținut scăzut de zahăr. Cea de Satu Mare ajunge pe masă parfumată și zemoasă. Numai că, cele din Grecia nu sunt ”fără gust”, ba chiar sunt foarte bune.
O problemă de sistem, nu de lăcomie
Prețul de 35 de lei nu este neapărat un semn de lăcomie a țăranului român, ci un strigăt de ajutor al unui sistem nefuncțional. Până când micii producători nu se vor uni în cooperative capabile să achiziționeze inputuri ieftine și să construiască centre de colectare, vom continua să vedem acest spectacol absurd la tarabe: fructele pământului nostru devenind produse de delicatesă, în timp ce importurile ne hrănesc ieftin. ”Dar fără gust”, spun unii.
Descoperă mai multe la TurdaNews
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
