Într-o lume a consumului rapid, unde un obiect tocit ajunge mai degrabă la coșul de gunoi decât la reparat, imaginea unui om aplecat deasupra unei roți de piatră pare desprinsă dintr-un univers paralel. Și totuși, pentru locuitorii Turzii anilor 1970, sunetul metalului strunit pe piatra abrazivă făcea parte din coloana sonoră a centrului orașului.
Meseria care dădea tăiș vieții
„Tocilarul” nu era doar un prestator de servicii, ci o figură familiară, un artizan al preciziei care transforma foarfecele tocite de croitorie sau cuțitele de bucătărie în unelte capabile să „taie și firul de păr în patru”. Deși mulți tocilari își aveau propriile ateliere — acele spații înghesuite numite tocilării, pline de miros de fier încins și praf de piatră — meseria se muta adesea acolo unde era nevoie de ea: la colțul străzii.
Fotografia de arhivă publicată de I LOVE Turda ne transportă exact în acea epocă, pe podul de peste Valea Racilor. Aici, în inima orașului, tocilarul își instala „laboratorul” mobil: un dispozitiv ingenios, adesea montat pe un cadru de bicicletă sau o structură cu pedale, care punea în mișcare marea roată verde — polizorul.
Supraviețuire printre scântei
Nu era o meserie care să aducă bogăție. Profitul se măsura în mărunțișul lăsat de gospodine sau de meșteșugarii locali, însă era suficient pentru a asigura traiul zilnic. Era o muncă de răbdare, desfășurată sub privirile trecătorilor, unde fiecare scânteie care sărea din piatră era dovada unei unelte salvate.
„Era o îndeletnicire cinstită. Nu se făceau mulți bani, dar tocilarul era respectat pentru că dădea viață nouă lucrurilor vechi,” își amintesc cei care au prins acele vremuri.
O memorie afectivă vie
Astăzi, meseria de tocilar este, pentru mulți, o curiozitate istorică sau o îndeletnicire considerată inutilă în era industrializării de masă. Totuși, pentru comunitatea din Turda, aceste imagini reprezintă mai mult decât un simplu document istoric; ele sunt fragmente dintr-o memorie afectivă care refuză să se piardă.
Podul Valea Racilor rămâne un punct de reper, dar figurile emblematice precum cea a tocilarului cu pălărie și pipă, surprins în fotografii, sunt cele care dau cu adevărat culoare istoriei locale. Chiar dacă astăzi sunetul polizorului a fost înlocuit de zgomotul traficului modern, amintirea meseriașilor de altădată continuă să „ascută” nostalgia unei epoci în care lucrurile erau făcute să dureze.
