Mașini în flăcări, victime, anchete, procese peste tot pe glob. Ce se întâmplă când nici șoferii, nici salvatorii nu pot deschide ușile
Există colțuri de pământ pe care istoria le ascunde cu o tăcere solemnă, lăsându-le pradă vântului, ierburilor sălbatice și trecerii necruțătoare a vremii. Pe versantul aspru al Cheilor Turzii, acolo unde stâncile își înalță frunțile spre cer, se află o astfel de vatră de legendă și credință: vechea Mănăstire Petrid, cunoscută și sub numele de Mănăstirea Petreștii de Sus.
Un loc uitat de lume, dar păstrat cu sfințenie în memoria divină, își dezvăluie astăzi povestea cutremurătoare prin mărturiile lăsate moștenire de preotul Vasile Sinu – o cronologie a credinței care a învățat să învie din propriile cenuși.
Un colț de Rai încremenit în piatră și rugăciune
Potrivit manuscriselor lăsate de preotul Vasile Sinu, așezământul monahal a fost întemeiat între anii 1710 și 1730, prin jertfa și osteneala unui simplu preot pe nume Crăciun. Acolo, la hotarul dintre ținutul Turzii și Scaunul Arieșului, s-a înălțat un loc în care sufletul omului își măsura clipele după chemarea spre veșnicie.
Nu era vorba despre odoare strălucitoare sau ziduri monumentale, ci despre o armonie rară: o grădină înflorită care prelungea altarul, o școală preoțească unde copiii descopereau taina slovelor și o moară cu tău a cărei piatră măcina grâul sub mângâierea apelor. Era lumea în care pământul hrănea trupul, cartea lumina mintea, iar rugăciunea înălța sufletul.
Legende, flăcări și prima renaștere
Trecerea timpului a lăsat în urmă ecouri grele. Cronica amintește de călugărul Inochentie, trecut la cele veșnice în jurul anului 1787 – un moment învăluit în legendă, în care oamenii povesteau că, în ceasul morții sale, clopotele ar fi început să sune singure, dând glas bronzului pentru un suflet ales.
Liniștea locului avea să fie însă sfâșiată în timpul vârtosului an 1848. În urma popasului pe care Avram Iancu l-ar fi făcut la mănăstire alături de prefecții săi, așezământul a căzut pradă flăcărilor, mistuit de voluntarii maghiari. Mănăstirea a fost redusă la tăcere, iar natura și-a luat în stăpânire vechile temelii.
Dar istoria acestui loc a refuzat să se stingă definitv. În 1933, preotul Vasile Sinu – o personalitate marcantă a locului, fiu al Sănduleștilor, dascăl și păstor sufletesc ridicat la rându-i prin școlile Turzii și Sighetului – a pornit, alături de credincioși, o lucrare titanică: refacerea lăcașului.
Din brațele comunității și din sudoarea frunților s-a ridicat o nouă bisericuță de lemn, cu două turnulețe. La 3 octombrie 1937, sub binecuvântarea episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, biserica a fost sfințită având hramul „Schimbarea la Față”. O denumire profetică pentru un loc ce cunoscuse moartea și renașterea.
De la lumina veche, la crucea Golgotei
Destinul nu a fost blând nici cu această a doua ctitorie. Odată cu instaurarea regimului comunist și suprimarea Bisericii Greco-Catolice, biserica de pe versant a fost din nou distrusă.
Astăzi, pe acel versant de piatră din Cheile Turzii, nu au mai rămas decât spinii, vântul și o cruce solitară. O imagine tulburătoare, care amintește de tăcerea Golgotei: oamenii i-au dăruit locului o cunună de spini, dar istoria și credința îi păstrează făgăduința Învierii.
Poate că nu existau odoare strălucitoare, nici turle înalte nici bogății care să atragă privirile trecătorilor. Dar exista ceva cu mult mai presus de toate acestea, voința unor oameni de a înălța un loc în care sufletul să poată sta de vorbă cu veșnicia-transmite Luana Maria.
Mănăstirile nu mor atunci când le cad zidurile; ele mor doar atunci când oamenii încetează să le rostească numele. Iar astăzi, prin readucerea lor în lumină, stâncile Cheilor Turzii își cheamă din nou fiii înapoi la origini.
