În calendarul popular, Sărbătoarea de Sântandrei (Sfântul Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie) preceda „Capul iernii”, adică prima zi a lunii decembrie, care era denumită în vechime „indrea” sau „undrea”, divinitate autohtonă, cunoscută în tradițiile populare ca „patronul lupilor”. Această divinitate a luat, probabil, numele Sfântului Andrei, odată cu răspândirea creștinismului în această zonă.
În satele transilvănene, dar nu numai, ziua de Sfântul Andrei era respectată pentru apărarea vitelor și a oilor de fiarele pădurii, dar și pentru paza caselor și familiilor de strigoi. Astfel, marchează sfârșitul șirului de sărbători numite „ale lupilor”.
Nu era voie să se scoată în seara de Sântandrei…
Printre interdicțiile din lumea satului legate de această sărbătoare, se număra și aceea de a nu rosti numele lupului, pentru a nu fi atras spre turmele de oi și spre gospodărie. Totodată, atunci când un copil era grav bolnav, i se dădea încă un nume, „Lupu”, pentru a dobândi puterea și agerimea acestui animal.
În acestea nu erau singurele interdicții. Spre exemplu, nu era voie să se scoată în seara de Sântandrei gunoiul din casă, „deoarece spiritele rele vin sub streașina casei și joacă pe gunoaie”, „să nu se toarcă, să nu se pieptene caierele de lână sau de cânepă”, „să nu se taie și să nu se coase” și să nu se împrumute foc.
Noaptea Strigoilor
În mitologia populară românească, noaptea de Sântandrei se mai numea și „noaptea strigoilor”. Se credea că este timpul în care spiritele benefice ale morților își părăsesc locașurile de veci și vin să-și apere familiile de agresiunea spiritelor rele. Lupta dintre spiritele bune și cele rele se aseamănă, în imaginația populară, între lupta dintre toamnă și iarnă, dintre căldură și frig, întuneric și lumină.
Împotriva forțelor răului se mânca usturoi și tot cu usturoi se ungeau ușile, ferestrele, gardurile, fântânile, adică tot ce putea fi atins, distrus, pângărit de cel rău. Era îndătinat ca la toate intrările casei și ale grajdurilor să se lege fire de lână roșie, „contra deochiului și a tot răul”.
Un alt gest în acest scop era săvârșit de femeile în vârstă, care împleteau o sfoară lungă și-i făceau nouă noduri, după care o păstrau la grindă, crezând că astfel este legată gura fiarelor sălbatice.
Sursă: Volumul „Obiceiuri tradiționale românești din Transilvania”, autor Maria Bocșe, editat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj.
