Accident aviatic în Florida: un avion privat cu 9 persoane la bord s-a prăbușit într-un cartier rezidențial
Există locuri peste care timpul trece fără să le poată șterge cu adevărat din sufletul comunității. Unul dintre acestea este „Bercul”, faimosul ansamblu de lacuri din Parcul Mare al orașului Câmpia Turzii, care astăzi nu mai există decât în nostalgice amintiri, povești transmise între generații și vechi fotografii de colecție.
Locul este marcat de o istorie fascinantă, ce își are rădăcinile la sfârșitul secolului al XIX-lea, când nobilescul John Paget a oferit formă și rafinament acestui colț de natură. În apropierea conacului său — clădire istorică ce găzduiește astăzi Clubul Copiilor —, a fost amenajat un parc spectaculos, având în centru o salbă de lacuri. Apa a devenit rapid polul de atracție al comunității: vara era refugiul perfect pentru pescuit și deconectare, iar iarna se transforma într-un patinoar natural de o eleganță aparte, unde comunitatea se bucura de magia sezonului rece.
Epoca de aur: Fanfara de pe insulă și podul de lemn
Cea mai înfloritoare perioadă a Bercului a fost marcată în perioada interbelică. În jurul anului 1937, odată cu planurile moderne de dezvoltare a urbei și cu sprijinul direct al fabricii Industria Sârmei, lacurile au fost complet reamenajate.
Un emblematic pod din lemn conecta malurile cu o mică insulă centrală. Acolo, în serile calde de vară, se desfășurau celebrele concerte de promenadă. Ecoul fanfarei răsuna peste oglinda apei, creând o atmosferă de sărbătoare și farmec greu de egalat.
Ulterior, în perioada postbelică, muncitorii de la „Sârma” au preluat neoficial custodia acestui spațiu de suflet, întreținând lacurile și parcul prin acțiuni periodice de muncă voluntară — o dovadă vie de respect și apartenență față de propriul oraș.
Decizia anilor ’70 și dispariția lacurilor
Firul acestei povești urbane s-a rupt brusc în anii 1970, când autoritățile vremii au luat decizia radicală de a asana întreaga zonă. Odată cu secarea apei, au dispărut podul de lemn, insula și întreaga biodiversitate care dădea viață spațiului. În loc a fost amenajat un parc ordonat și aliniat normelor epocii, dar din care a pierit tocmai elementul fundamental: sufletul apei.
Astăzi, așa cum remarca recent și Petre Pop într-o evocare plină de emoție pe rețelele de socializare, Bercul mai trăiește doar în memorie, în imagini de arhivă și în privirile celor care încă își amintesc farmecul de altădată. Este o poveste despre identitate și nostalgie, o mărturie a modului în care trecutul continuă să unească orașul, chiar și atunci când urmele fizice au fost complet șterse.
