Dincolo de străzile renovate și proiectele europene care promit modernizarea orașului, Turda ascunde o realitate greu de recunoscut public: aceea a violenței domestice. În spatele ușilor închise, femei și copii trăiesc în frică, în izolare și adesea fără speranță. Cu toate că orașul are un centru de consiliere funcțional și acces la un adăpost județean, fenomenul este în continuă creștere și, mai grav, rareori este vizibil sau recunoscut ca o problemă comunitară urgentă.
În Turda funcționează încă din anii 2004–2006 un Centru de consiliere pentru femei și copii victime ale violenței domestice, înființat prin proiectul „Nu Violenței”, cu fonduri europene Phare și contribuții locale. Centrul oferă servicii gratuite pentru victime: consiliere socială, psihologică, juridică, dar și adăpost temporar pentru mame și copii aflați în situații critice.
Deși inițiativa a fost un pas important la nivel local, mulți cetățeni nu știu de existența acestui centru sau nu știu cum pot apela la el în caz de nevoie. Lipsa promovării constante, dar și stigma din jurul subiectului contribuie la o tăcere periculoasă. Într-un oraș cu peste 50.000 de locuitori, numărul cazurilor oficial raportate este extrem de mic comparativ cu estimările reale din teren.
„Victimele nu vin direct la noi. De obicei, ajung după luni sau chiar ani de abuz. Uneori sunt trimise de medici, alteori vin însoțite de cineva de încredere. Frica și rușinea sunt obstacolele cele mai mari”, spune o asistentă socială din cadrul Direcției de Asistență Socială Turda.
În perioada 2014–2016, Direcția de Asistență Socială Turda a organizat mai multe campanii de conștientizare a violenței împotriva femeilor, implicând elevi, profesori, ONG-uri și autorități locale. Afișe cu mesaje precum „Stop violenței!”, sesiuni de informare și concursuri tematice au fost parte dintr-un efort local lăudabil.
Însă, după 2016, aceste campanii au devenit tot mai rare sau au dispărut complet din peisajul public. Într-un context în care violența domestică e în creștere, lipsa unei strategii coerente de prevenție și educare este un semnal de alarmă. „Un afiș nu schimbă o viață, dar un mesaj repetat poate salva una. Prevenția trebuie să continue, altfel rămânem doar cu statistici”, avertizează un voluntar care a lucrat în campaniile anterioare.
Teoretic, o femeie abuzată poate cere și obține un ordin de protecție în doar câteva zile, dar implementarea acestora este deseori problematică. În Turda, ca în multe alte localități din România, agresorii ignoră adesea aceste ordine, știind că monitorizarea este slabă și reacția autorităților poate fi lentă.
Deși Poliția Locală și Poliția Municipală au atribuții în verificarea respectării ordinelor, resursele sunt limitate, iar unele victime renunță chiar la protecție de teamă că vor înrăutăți lucrurile. Cea mai mare problemă nu este lipsa de resurse, ci lipsa de vizibilitate și tăcerea. În multe familii din Turda, violența este încă tratată ca un „conflict personal” sau „problemă de familie”, iar rușinea și stigmatul fac ca victimele să nu vorbească. Vecinii aud, dar nu intervin. Rudele știu, dar „nu se bagă”.
Acest tip de cultură a tăcerii întreține fenomenul și face din victima nu doar o suferindă, ci o prizonieră.
Specialiștii spun că sunt câteva măsuri concrete care ar putea îmbunătăți situația în Turda:
- Reactivarea campaniilor publice de conștientizare în școli, cartiere și instituții
- Crearea unei platforme locale de raportare confidențială a cazurilor
- Publicarea de date anuale specifice municipiului Turda
- Formarea polițiștilor și asistenților sociali în intervenții specializate
- Implicarea activă a bisericilor, școlilor și ONG-urilor în educație nonformală.
Violența domestică nu este un „accident de familie” și nici o „neînțelegere conjugală”. Este o infracțiune. Iar în Turda, ca în orice alt oraș, are chipuri reale: mame cu ochii învinețiți, copii retrași, femei care pleacă de acasă doar cu hainele de pe ele. Ce le oferim în schimb? Un centru puțin cunoscut, o lege greu de aplicat și un oraș care încă tace.
Este momentul ca Turda să-și privească victimele nu ca pe niște cazuri izolate, ci ca pe o parte dureroasă, dar reală a comunității. Iar tăcerea, din păcate, nu salvează pe nimeni!!!
