Existăm prin mila și voia lui Dumnezeu, dar în același timp, fiecare dintre noi este produsul muncii, efortului și sacrificiului personal, dar și al interacțiunii cu oamenii de suflet, care formează caractere și deprinderi.

La actul de înnobilare al ființei omenești iau parte părinții, prin cei șapte ani de-acasă, dascălii, pentru a imprima chip frumos în lumina minții, dar și duhovnicul, care ,,te odihnește” și rămâne să fie prin dragostea lui rugătoare, umbra celor din mijlocul focului. De aceea, cel mai greu este să fii preot pe dinăuntru, acolo unde nu te vede nimeni. Pe dinafară toți știm să facem cum să arătăm bine.

Degeaba ai ochi, dacă nu știi să vezi cu ei. Degeaba ai aripi, dacă nu știi să zbori cu ele. Degeaba purtăm ceas, dacă nu știm să ne petrecem timpul cu Dumnezeu. Degeaba porți un nume, dacă nu știi să-i dai renume. Când ai totul, riscul este să orbești, să pierzi din vedere, să nu vezi esența lucrurilor, să reduci viața doar la lucrurile și plăcerile de pe pământ, care mor și se destramă odată cu moartea ta.

Chiar dacă cu ochii trupului vedem, cel mai adesea cu ochii sufletului suntem orbi.

Ești orb când:

nu vrei să-L vezi pe Dumnezeu în tine;
uiți că L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea ta;
când nu L-ai văzut pe Hristos cu crucea în spate, murind și înviind pentru tine;
nu vezi că Dumnezeu te ține tot timpul de mână, iar tu te desparți prea ușor, fugind de El;
nu vezi că pe lângă brațele tale și ale semenilor, El îți trimite și brațele Lui, prin Maica Sfântă și sfinți;
nu vezi că Dumnezeu nu te lasă orfan, al nimănui;
nu-i vezi iubirea Lui care naște și susține existența;
nu vezi că dacă o secundă ar opri aerul, lumina și apa, atunci pământul ar sta în loc;
nu te uiți în jurul tău și văzând pe cei dragi, să spui: ,,ce bine că ești, ce întâmplare că suntem”;
nu vezi iarba înverzind, copacii înflorind, păsările cântând, izvoarele suspinând, toate mărturisind și lăudând în liturghia cosmică, a necuvintelor, pe Creator;
nu-ți vezi sufletul plângând ca un copil, după dorul Tatălui Ceresc;
nu-ți înțelegi existența, transformând-o în inexistență;
nu vezi chipul plâns al maicii tale;
nu vezi porțile cerului deschise pentru tine;
lași lumina din suflet să se transforme în întuneric;
nu lași omul mare din tine să rămână copil și pe copilul din tine refuzi să-l faci om mare;
nu vezi sângele de pe cruce care strigă: nu-L lăsa să curgă în zadar;
vezi durerea, singurătatea și neputința și nu te duci pe urmele lor, spre suflete;
tu râzi și altul plânge;
trăiești în zadar pentru nimic;
nu vezi că ai dublă cetățenie, atât pământească, cât și cerească; că veșnicia este parte a ființei tale, că cea mai mare moștenire nu este cea de pe pământ, pe care n-o poți lua cu tine, ci cea veșnică, din sufletul tău, pe care nu ți-o poate lua nimeni;
nu vezi că ești copilul cerului, că cerul rămâne senin și deschis pentru tine, ca tu să nu rătăcești calea spre El;
nu vezi că ochii plâng tocmai pentru a se spăla de ceața păcatelor și a deveni mai strălucitori;
nu-i vezi pe cei de lângă tine și nu le știi prețui prezența;
nu vezi că toate Îl laudă și se supun lui Dumnezeu, că numai tu stai departe de Creator, de sursa ta de lumină, putere, viață și fericire, făcându-te să te simți atât de trist, slab, gol și nefericit.

Harul nemuririi este darul pe care Dumnezeu îl dă tuturor celor care vor să ajungă la El. Drumul spre Veșnicia fericită cu El, trebuie să fie pavat cu faptele noastre excepționale, rămase memorabile aici pe pământ, prin modul înțelept de a ne trăi viața, dar mai ales prin curăția inimii luminată de Harul lui Dumnezeu, care însuflețește mintea, sufletul și ridică trupul spre înălțimi nepământene.

Lasă-L pe Dumnezeu să-ți dea lumina Lui, ca să nu te lași orbit de strălucirea acestei lumi, care se transformă foarte ușor în întuneric.

Autor, Pr. Dr. Retegan Ioan Gheorghe

Parohia Ortodoxă Turda Nouă I