Pe la vârsta când frecventam grădiniţa fără să ştiu de ce, m-am trezit la centrala din spatele blocului singur, înconjurat de ţigani. Aveam toate motivele să intru în panică: eram un copil blond cu ochii albaştri, iar soarele nu avusese ocazia să-mi înnegrească pielea albă ca laptele.
– Hai să-l batem, zise un găligan, iar tovarăşii lui, spre îngrijorarea mea, păruseră încântaţi de idee.
– Staţi puţin, şi dintre ei apăru o brunetă cu ochii mari, să mă uit în ochii lui.
Se uită atent la mine după care spuse:
– Daţi-i pace.
Şi m-au lăsat în pace.
La grădiniţă, cel mai bun prieten a fost ţigan. Tibi, îl chema. Ne-am îndrăgostit amândoi de două gemene cu părul scurt rămase în memoria mea purtând nişte rochiţe mov cam scurte. Parcă acum îl văd pe strada cu castani întinzându-mi o bucată de ceramică ca simbol al prieteniei noastre. Nu-i uit nici acum ochii serioşi de pe chipul lui copilăresc şi râsul meu când vedeam cât de prostuţ era.
În generală învăţasem să joc ţigăneşte de la un tip pe nume Gabi. Mă descurcasem binişor, primisem invitaţia să joc într-un ansamblu ţigănesc. Din păcate, n-am onorat invitaţia. Erau vremuri frumoase, iar ea avea părul lung şi negru, buze dulci, ochi delicioşi şi-o pălărie de cowboy.
Mi-ar fi plăcut să fiu ţigan. Aş fi avut atât de multe provocări într-o lume scindată de discriminare. Poate aş fi putut da un exemplu, într-un neam cu puţine modele.
(Opinie preluată de pe blogul lui Andrei Boar, Zuzu Concept: http://www.zuzu-concept.com)
