Am intrat în criză. La început am văzut-o la televizor, apoi s-a făcut prezentă şi în viaţa de zi cu zi. Locul de muncă stă sub semnul întrebării, despre creşteri salariale n-are rost să discutăm, investiţii nu se prea fac, iar cei plecaţi în străinătate sunt pe punctul de a reveni… Tot datorită crizei.
Suntem blocaţi! Asta e clar. Dintr-o dată, oamenii parcă şi-au pierdut suflul. Multora le e frică, deşi poate n-ar avea nici un motiv. Dar presiunea psihică a crizei dezbătute pe toate canalele media ne apasă şi mai tare umerii, şi-aşa destul de fragili în faţa unor probleme de acest gen. Ne confruntăm şi cu o aplificare psihologică a crizei. Care e mult mai al naibii decât criza în sine. Pentru că te blochează, la nivel psihic…
Suntem într-un cerc vicios. Companiile refuză să mai facă investiţii. N-au bani sau banca se teme să mai dea credite. Lipsa investiţiilor duce piaţa muncii în declin. Declin amplificat şi de teama unor companii că ar putea ajunge la criză. Şi atunci, reduc cheltuielile. Evident, cea mai simplă reducere de cheltuieli este disponibilizarea de personal. Cu consecinţele de rigoare. Compania scade producţia şi îşi pune în pericol cifra de afaceri şi profitul estimat. Oricum, n-avea de ales, că scăzuseră vânzările. Tot pe fondul crizei, care i-a determinat pe mulţi să se gândească bine înainte de a-şi mai cumpăra ceva. Iar această meticuloasă analiză conduce, de cele mai multe ori, la decizia de a renunţa la cumpărături. Că nu se ştie ce-o fi mâine…
Revenind la companii… Scăderea profitului duce la o scădere a impozitelor colectate de bugetul de stat sau cel local. Care mai scade şi datorită numărului în scădere de angajaţi. Iar cei fără loc de muncă grevează bugetele prin tot felul de politici sociale de ajutorare a celor din pătura nevoiaşilor. Şi nu sunt bani. Un nou motiv de criză. Iar oamenii nu mai au răbdare. Că au sperat. E alt motiv de criză.
Şi dacă e să vorbim despre tot acest cerc vicios, ajungem la concluzia că totul se îndreaptă spre o amplificare a crizei, pe fondul reacţiilor în lanţ amintite anterior. Asistăm impasibili să vedem cum murim unul câte unul, trăgând speranţa că poate noi nu murim. Poate moare numai vecinul din stânga. Şi ăla din dreapta. Dar noi trăim… N-aiba ştie cum! Din punctul meu de vedere, e unul din efectele politicilor de ajutor social necondiţionat. Şi-acum culegem „roadele”… Am fost învăţaţi că dacă suntem „cuminţi”, ne primim porţia. Din păcate, acum stăm toţi şi aşteptăm. Unii aşteptau şi înainte. Că aşa au fost învăţaţi. Problema e că în această categorie au intrat, datorită crizei, şi cei cu spirit de iniţiatvă. Sau, mă rog, o parte dintre ei. Ceea ce e foarte grav. Stăm toţi şi aşteptăm. Ca-n bancul ăla cu Bulă şi nevastă-sa. Că Bulă era virgin, iar taică-so îi spusese că va fi foarte simplu în prima noapte: să facă ce face soţia lui! Numai că, la un moment dat, stăteau amândoi pe spate şi aşteptau. Iar Bulă întreabă: „Şi-acum ce facem?”. La care nevastă-sa îi răspunde: „Aşteptăm pe cineva să ne reguleze!”.
Cam aşa şi cu noi… Toţi aşteptăm. Dar, de unde vin soluţiile?! Nu cumva soluţiile sunt la noi?! Şi nu mă refer numai la a găsi soluţia salvatoare, pentru care (probabil) se chinuie mulţi alţii, de specialitate. Ci la a identifica problemele care ne împiedică să relansăm motorul economiei. Că dacă identificăm problema, cred că mult mai uşor se găseşte şi soluţia. Că din câte văd eu, suntem în criză, peste noapte, şi nici măcar nu ştim de ce!
