Ani de zile, indiferent de Guverne, politicienii români au aplicat politica ajutorului social, a lefei de la Stat şi, în general, a mâinii întinse către “hăi de sus”. Dăm ajutoare la “ăia”, că “dă bine” în ochii electoratului…  Pe “ăialalţi” îi angajăm la Stat, considerat un fel de sac fără fund… Şi care au mai rămas pe dinafară, să nu dispere, că oricând pot primi şi ei ceva…

A mers cât a mers. Acum, a venit vremea scadenţei! Şi se tânguiesc ce-i de făcut… Vaca statală s-a îmbolnăvit. Nu mai poate hrăni atâtea guri. Şi clasa politică abia acum constată că nimeni nu s-a gândit să conceapă strategii prin care să se combată dependenţa de vaca statală şi, eventual, să promoveze politici prin care vaca statală să fie “hrănită” de gurile care până mai ieri stăteau cu mâna întinsă.

Se anunţă reduceri drastice de personal: funcţionari, cadre didactice, angajaţi la companii de stat… Protestele nici nu au rost. “Plăcinta” s-a terminat. Nu mai sunt bani şi trebuie luate măsuri. Cea mai simplă soluţie este să fie daţi oamenii afară. Normal, nimeni nu se gândeşte că ăia nu vor fi decât mutaţi dintr-o parte în alta, în ceea ce priveşte grupul celor care stau cu mâna întinsă la Stat, ca să mai primească ceva. Nu vor mai fi angajaţi, vor deveni şomeri. Dar tot Statul dă ajutorul de şomaj. Care, apropo, e colectat de la angajaţi şi angajatori. Şi cum angajaţii se împuţinează, iar angajatorii o duc tot mai prost, mă întreb de unde vor fi bani să se susţină o masă atât de mare de şomeri? Asta în condiţiile în care AJOFM Cluj, de exemplu, a avut probleme încă de la finele anului trecut, nemaiavând bani pentru plata utilităţilor sau pentru programele prin care se încerca stimularea angajărilor. Evident, va fi haos prin sistem…

Problema nu este că vor fi daţi oameni afară, că s-a ajuns la concluzia că vaca statală nu mai poate hrăni toţi întinzătorii de mână din ţară. Că asta era evident încă mai demult. Problema cea mai mare este: ce se întâmplă după?

Din păcate, sectorul privat a fost neglijat şi lovit sistematic, prin absenţa unor politici adecvate, care să conducă la independenţa economică a individului faţă de Stat. Normal, clasa politică n-a fost interesată să promoveze astfel de politici. Era mai simplu să ai un electorat dependent de leafa de la stat, de pensia de la stat, de ajutoarele sociale de la stat… Însă, acum lucrurile se vor complica şi vom plăti (mi-aş dori ca “plata” să fie împărţită “frăţeşte” între politicieni şi oamenii din popor, dar din păcate sunt convins că nu va fi aşa, în detrimentul oamenilor) absenţa şi întârzierea unor politici de genul celor amintite mai sus.

Sectorul privat nu are capacitatea să absoarbă, de azi pe mâine, un surplus uman realizat în ani de zile. Pentru că i s-a dat sistematic în cap. Iar masa umană care va părăsi sistemul public nu a fost niciodată educată să gândească/ să investească/ să producă/să presteze orice altceva pentru a nu depinde de “mila” Statului. Vorba aceea: “vom culege ceea ce am semănat”. Însă, vă spun, mi-e teamă că va fi crunt pentru unii!

Dar, pe de altă parte, poate că e normal… Că nu ar fi fost normal să plătesc doar eu pentru criza economică. Nu e normal ca efectele crizei să se răsfrângă doar asupra mea (ca mic investitor sau ca persoană care nu cer nimic Statului, ci îi dau!), iar pentru cei care beneficiau de pe urma riscurilor asumate de mine, să nu existe nici o problemă… Nu este normal că Statul nu mi-a întins niciodată mâna, încercând să mă ajute să mă dezvolt (dezvoltare care implicit ar fi însemnat oportunităţi în ceea ce priveşte crearea locurilor de muncă şi sporirea dărilor către Stat), preferând să susţină o masă care nu numai că nu produce şi nu dă nimic Statului, dar e şi dependentă de ajutorul/leafa/bucăţica pe care Statul i-o oferă. Nu este normal că eu trebuie să-mi adaptez cheltuielile în funcţie de bugetul de venituri (afectat la scara sectorului în care activez), iar angajatul la Stat să spună că face grevă dacă i se reduce din salar, că nu acceptă să se diminueze numărul angajaţilor sau că visează la prime de sărbători sau naiba mai ştie când.

A venit vremea scadenţei. Ceea ce nu s-a făcut în 20 de ani, va trebui făcut urgent în 1-2 ani. Pentru că nu vom avea scăpare. Şi nici alte soluţii. E o cangrenă care s-a extins şi care pune în pericol însăşi funcţionalitatea Statului. Vom fi nevoiţi să găsim soluţii. Soluţii pentru dezvoltare, soluţii pentru stimularea iniţiativei private, soluţii pentru ca dependenţii să înveţe să fie independenţi. Şi nu ştiu dacă clasa politică e în stare şi îşi doreşte cu adevărat asta… Deşi, sincer să fiu, cale de întors nu există. Numai cine nu vrea să vadă, nu vede asta!