Manole Ciui este unul din cei mai modeşti artişti plastici turdeni, în ciuda valorii de necontestat a artei sale. Fără ifose, de o simplitate care te cucereşte şi cu mult bun simţ care lipseşte altor colegi de breaslă, Ciui menţine o legătură artistică de respect şi de prietenie cu toţi artiştii din zonă, indiferent pe ce baricade s-au urcat unii şi alţii.

 

La expoziţiile colective nu se înghesuie în primele rânduri, aşa cum fac alţii, deşi el chiar ar merita să o facă, ci întotdeauna stă în ultimul rând.

 

De-a lungul timpului a participat la mai multe expoziţii colective în ţară, a realizat până acum 4 expoziţii personale iar lucrările sale pot fi întâlnite în colecţii din România, Italia, Ungaria, Grecia şi Australia.

Doritorii pot să îi vadă o parte din lurările sale la expoziţia deschisă la Galeria Municipiului Turda până în 26 iunie a.c., vernisată vineri şi intitulată ”Poteci de timp”. Simezele cuprind 29 de lucrări în ulei, peisaje şi naturi statice florale.

Încă de la intrare vizitatorii sunt întâmpinaţi de un peisaj premiat în anul 1989 la faza naţională a Cântării României. Peisajele predomină, dealtfel, această expoziţie. Cunoscuţii vor fi Însă surprinşi de o lucrare abstractă, foarte bine realiză, un gen pe care Ciui nu l-a abordat până acum, el excelând şi detaşându-se net prin peisajele rurale de iarnă.

 

De asemenea, în expoziţie este plasată central o lucrare triunghiulară, care îmbină tehnici diferite, realizată în memoria tatălui său, plecat de curând de cealaltă parte a timpului. Tabloul, lucrat în culori puternice, solare, ilustrează zona Bistriţei (locul natal al pictorului, de care se simte foarte legat) cu clopul cu pene de păun, cu jocul satului, cojocul cu ciucuri, opinci şi înglobează în el o Întreagă filosofie.

 

Tuşe groase şi arome de cumsecădenie      

Pictura lui Manole Ciui aminteşte foarte mult de cea a lui Ion Ţuculescu. Chiar dacă Manole Ciui abordează îndeosebi pictura realistă, iar Ţuculescu a avut o predilecţia pentru stilizare şi pentru sinteză formală, specifice abstracţiei expresioniste, privitorul picturilor sale poate remarca faptul că există un ”ceva” anume care îi apropie foarte mult pe cei doi.

 

La fel ca Ţuculescu, Manole Ciui este preocupat de biologie. Cu toate că a fost apreciat pentru talentul său artistic, nu s-a îndreptat către o şcoală superioară cu profil artistic, ci a absolvit Facultatea de Biologie şi Geologie În anul 1985, În prezent fiind profesor de bilogie şi director la Şcoala Tritenii de Sus.

 

Deşi s-au dedicat studiului ştiinţelor, amândoi artiştii  au continuat să picteze. Dacă în existenţa lor biologia s-a bucurat de ani îndelungi de studiu, ei au deprins pictura ca autodidacţi, muncind şi creând cu pasiune şi cu înverşunare pentru a-şi definitiva opera.

Propunerea vizuală a lui Manole Ciui este una serioasă, de profunzime şi clară. Poate şi datorită influenţei spaţiului său nativ, Bistriţa, se remarcă un soi de fraţietate melancolică a tablourilor sale, unde legea e una singură: orice i s-ar întâmpla, ochiului nu îi este îngăduit să se despartă de mână. Tehnica tuşei groase, dinamica ductului nervos şi rapid, rezonează perfect cu tendinţa de compilaţie a culorii.

 

Pictura lui Manole Ciui denotă o sănătate cuviincioasă, cu arome de cumsecădenie. Totul datorită, pe de o parte, harului, iar, pe de altă parte, respectului pentru megieşul de uitătură. Pictorul ştie să subordoneze detaliile ideii generale, să le unească firesc, într-o impresie de ansamblu.

 

Compoziţiile sale sunt ferite de primejdia grandilocvenţei. Ele cuprind atâta omenesc, cât şi vibraţie interioară, încât exaltă frumuseţea adevărului şi a simplităţii. Artistul ştie să desfăşore culoarea şi ansamblul să răsune grav şi puternic.

 

Ciui, acest poet al priveliştilor rurale transilvane, urmăreşte mai ales înfăţişarea acelor colţuri de Ardeal În care liniile alunecă unduios, în învăluiri calme şi armonii cromatice nestridente. Din când în când, o pată mai intensă pune un accent viguros, concentrând astfel întregul sentiment liric. Pictorul sugerează adâncimea unui peisaj sprijinându-se pe virtuţile culorii, planurile sunt definite cu ajutorul variaţilor de ton.

 

Există între peisajele lui Manole Ciui un efort de sinteză încununat cu realizări de excepţie. Iernile sale sunt foarte aproape de perfecţiune. Lumina e concentrată, nu se simte nevoia de contraste dramatice, linia se integrează şi ea foarte bine în culoare, sporind claritatea emoţiei şi realizând un dialog expresiv fără risipă de cuvinte. Tonurile sunt atât de logic legate între ele, încât efectul este al unei emoţionante impresii de unitate.

 

Pasiunea cu care artistul investighează realul se tălmăceşte în naturile statice, îndeosebi în cele florale, în explozii de lumină ale corolelor florilor. Ciui descoperă floarea nu ca un simplu element decorativ, ci ca un motiv autentic de poezie, o prezenţă pură.

 

Există şi unele lucrări, cum este cea cu trandafiri albi, în care din câteva game de alburi şi griuri rezultă, paradoxal, o impresie copleşitoare a culorii. Florile devin expresia materiei surprinsă într-o ipostază plină de vigoare şi delicateţe în acelaşi timp. Şi rezultatul ultim al acestui îndelung proces de filtrare al înţelesului lucrurilor este o claritate excepţională a gândului pe care artistul vrea să îl comunice.

 

Poemele coloristice ale lui Manole Ciui, aparent atât de spontane, au acea inegalabilă calitate de a ascunde efortul îndelung sub înfăţişarea cuceritoare a tuşelor groase şi a culorilor (îndeosebi reci) distribuite cu elan. În întreaga pictură a maestrului Ciui se desluşeşte lirismul generos inspirat de marea bucurie de a trăi şi a oferi clipe de frumos celor din jur.