O poveste care începe cu: „A fost odată…fotbalul românesc”

Am stat aseară și căutam niște videoclipuri pe YouTube, despre Cupa Mondială de Fotbal. Nimic special, videoclipuri aleatorii, fără a căuta ceva anume. După meciul cu Polonia, parcă am vrut să retrăiesc sentimentul acela pe care doar un Campionat Mondial ți-l poate da (rămân la părerea că Mondialul e mult peste Euro, ca trăiri, datorită diversității). Și am găsit un documentar realizat de „Adevărul” – În căutarea fotbalului pierdut.

Recunosc, au fost momente când mi-au dat lacrimile. Sunt născut în 1990, am iubit fotbalul mereu, nu am fost un super talent, dar am mers pe stadion, ori de câte ori am avut ocazia. Țin minte un singur Mondial cu România (Franța – 1998), aveam 8 ani dar îmi amintesc totul: lobul lui Ilie, Stelea cum l-a scos de pe teren pe tunisian, Camerun calificată din grupe cu trei egaluri, Suker, Ronaldo, Chile cu Zamorano și Salas, Paraguay cu Chilavert, Mexic cu Jorge Campos și Blanco, Jamaica, Al-Daeyea, cam tot.

De atunci, sper la fiecare început de preliminarii că voi mai trăi acel sentiment – România la Cupa Mondială.

S-a vorbit în documentar despre ceea ce ar putea fi cauzele declinului fotbalului românesc. Se „bate” foarte mult moneda pe partea cu „nu ies copiii afară, au calculatoare, iphone etc”. Păi, și nemți au, și italienii, și spaniolii, și francezii. Nu asta e problema. Problema e la mentalitate și la credibilitate.

Cum poți să îți mai trimiți copilul la fotbal, când sportul acesta e condus în România de oameni care sunt după gratii și singurul lor avantaj e că au bani? Personajele care sunt la conducere nu au credibilitate. Mentalitatea e o altă mare problemă, micul fotbalist român nu mai are modele autohtone. Și aici îl citez pe Adi Dobre: „Cine să fii? Adi Popa? Cum să fii Adi Popa?” Și în plus, nu mai are spre ce să tindă? Unde să vrei să joci? FCSB? Voluntari? Chiajna?

Echipele de tradiție au murit sau se zbat în ligile inferioare. Unul din factorii declinului e ăsta. Nu e niciun dubiu, dragostea față de fotbal, de stadion, în mare măsură se „transmite” din tată în fiu. Oamenii nu se mai regăsesc în noile cluburi, nu mai merg pe stadion, deci noua generație, care acum are 8-9-10 ani, nu își va dezvolta „cultura stadionului”. Nu cred în replica celebră „ce să audă un copil pe stadion, înjurături?”. Tot timpul pe stadion s-a înjurat, niciodată spectatorii nu au fost un etalon în bunele maniere, face și asta parte din cultura stadionului. Și da, ca să îți dai seama ce e „bine” și ce e „rău”, trebuie să vezi ce înseamnă „răul”. Am fost de multe ori pe stadion, am auzit mii de înjurături, încă de când eram mic, asta nu înseamnă că le repetam acasă sau la școală.

Fotbalul românesc trebuie să învie. Talent este cu carul și asta e clar. Suntem un popor latin, cu tradiție în sport. Latinii au dominat tot timpul fotbalul, doar două echipe non-latine au câștigat Cupa Mondială, Germania și Anglia. În rest, doar latinii. Oricât încearcă americanii, cu toată infrastructura lor, nu pot să ajungă la nivelul Argentinei, pentru că nu au talentul nativ. Talent pe care noi, românii, îl avem.

Fotbalul românesc nu este la pământ, e la subsol. O mică speranță se vede la Academia lui Hagi. Și aici vine o singură întrebare. Dacă Academia produce, de ce nu se copiază modelul, la nivelul Federației?

La final, închei cu un citat din același Adi Dobre: „Mircea Sandu și Dumitru Dragomir ar trebui trimiși în judecată pentru genocid împotriva fotbalului românesc!”

Be the first to comment

Lasă un răspuns